Au trecut deja trei luni de la înființarea SSO, cu trei luni mai mult decât ne-am așteptat la prima întâlnire. Nu putem decât să rânjim monstruos și să sperăm că peste zece ani vom fi la fel de surprinși ca și astăzi. În cele ce urmează vom înșira realizările de până acum și vă vom aduce la cunoștință câteva noutăți, ținute sub radar:

Alin și Teo au reușit să scrie până acum zece povestioare:

„Eterna reîntoarcere“ poate fi citită aici.

„Copiii negurilor“ poate fi citită aici.

„Livia“ poate fi citită aici.

„Cântecul oaselor“ a fost găzduită până de curând aici, pe site, dar în acest moment își așteaptă publicarea altundeva. Fiți siguri că vom reveni cu detalii.

„Escapada din abis“, prima scriere a SSO, nu a fost încă publicată. Cred că așteptăm un motiv bun pentru asta.

„Bestia“ poate fi citită aici.

„Teroarea din ceață“ poate fi citită aici.

„Prețul libertății“ se regăsește pe acest site.

„Ultima furie“ se regăsește pe acest site.

„Sub semnul colților“ va fi publicată în curând.

Ne-am bucurat de o critică foarte bună și de multă susținere din partea unor membri ai comunității persoanelor interesate de genul horror (fandom?), din România. Ne propunem ca în viitorul apropiat să le putem oferi noi texte, poate ceva mai bune decât ce am reușit să producem până în acest moment.

Site-ul de față trece printr-o serie de schimbări, atât la nivel grafic, cât și în ceea ce privește conținutul. SSO este o entitate pe care noi o considerăm vie, iar site-ul ar trebui să reflecte acest lucru. Vom încerca în curând să stabilim relații cât mai apropiate cu cititorii noștri, dar și cu alți autori de gen. Sperăm să vă facem să pierdeți ceva timp pe aici!

Mulțumim tuturor pentru susținere,

Teo și Alin

Societatea Soarelui de Obsidian

Zorii unei noi zile înroșeau orizontul pustiu și înghețat din jurul pușcăriei. Ninsoarea din seara de dinainte umpluse ochiurile de sârmă ale gardului care desparțea curtea de exerciții de perimetrul exterior. „Câte un nenorocit de zid, nou-nouț, în fiecare zi“, gândi cu voce tare Dan și se îndepărtă cu paşi apăsaţi de geamul carcerei.

Încet, viața începu să-și facă simțită prezența în clădirea îngheţată de amorţeala nopţii. Pașii paznicilor răsunau un pic mai tare pe coridor, ușile cu gratii se tânguiau cu glasul lor obosit, de fier greu, iar la un moment-dat câteva voci neclare răzbătură până în celula lui. De mai multe zile îl țineau aici, izolat de ceilalți deținuți, hotărâţi să îl găsească pe cel care îi omorâse colegul de celulă. Cum celălalt intrase pe picioarele lui în cameră, ușa era zăvorâtă zdravăn și caraliii spuneau că nu văzuseră nimic suspect în timpul nopții, Dan nu se îndoia că își găsiseră deja vinovatul.

Făcuse multe idioțenii de-a lungul vieții, drept dovadă cele nouă luni trăite deja după gratii și cei doi ani pe care trebuia să-i mai petreacă aici, dar nu-i stătea în fire să să ucidă. În timpul goanei după droguri făcuse cadou medicilor câțiva indivizi cu capetele sparte sau oasele fracturate, dar tipul care dormea în patul de deasupra părea că ratase complet o săritură cu parașuta. Mâinile și picioarele îi erau strâmbate în mod nefiresc și capul îi zăcea atârnat mult pe spate, cu maxilarul vizibil sărit de la locul lui. Din loc în loc, arcurile patului îi străbătuseră întregul corp, de parcă ar fi fost făcut din ceară.

Dan nu își amintea să fi auzit ceva, în ciuda măcelului care se petrecuse la câțiva centimetri de fața lui. Cine se ocupase de asta era fie al naibii de silențios, fie îi strecurase ceva în mâncarea de seară. Într-o pușcărie, motive se găseau destule pentru o asemenea faptă, deci nu era de mirare că se petrecuse, într-un fel sau altul.

Mult mai mirat era că se trezise, în mijlocul nopții, iritat peste culme. Îl visase pe taică-su, care se chinuia să-i mai bage o doză în venă, exact ca atunci când avea nouă sau zece ani. Se aștepta să fi trecut peste ura pe care i-o purta nenorocitului, mai ales acum, după ce sevrajul nu mai era decât o amintire.

Se putea bucura de fiecare clipă de gândire coerentă, cum nu mai făcuse vreodată, dar limpezimea minții aduse cu ea și senzații neplăcute. Îi părea rău că nu-și văzuse niciodată fetița, care probabil că împlinise deja doi ani și gândul că a lăsat-o pe mâna drogatei care îi dăduse naștere îl făcu să devină și mai nervos. Ultimul lucru pe care i-l dorea copilei era să crească la fel ca el, cu amintiri puține și neclare.

Cu gândul la ea se ridicase pentru a-și vărsa dracii pe ușa care îl despărțea de libertate, dar se opri când văzu petele care îi acopereau hainele. Balta de sânge în care zăcea cel de deasupra își făcuse loc prin saltea și picături mari își găsiseră drumul spre el, fără să le simtă. Strigătul lui de uimire îi alertase pe paznici, iar reacția echipei de intervenție urmă la scurt timp, cu toate umilințele de care se poate „bucura“ un pușcăriaș.

Dan simți din nou cum un val de furie începe să-l umple și se repezi cu toată forța spre ușa carcerei. Nimic nu îl mai opri să ajungă afară.

 

Paznicul se trezi din comă după două zile. Medicii și asistentele roiau în jurul său și parcă toți hotărâseră în secret să-i spună cât de norocos era. Cu șase coaste rupte, o mână făcută țăndări și zecile de copci care îi împânzeau scalpul se simțea orcium, numai norocos nu.

Când îi revenise cunoștința, primul lui gând fu că filmele de acțiune mint cu nerușinare. Își amintea foarte clar ce i se întâmplase, chiar dacă și-ar fi dorit ca uitarea să fie un beneficiu al comei. Abia intrase în tura de dimineață și patrula pe coridoarele penitenciarului, căzut pe gânduri. Era la ultimul etaj când i se păru că aude sunete ciudate într-una dintre celule de izolare așa că încercă să arunce o privire înăuntru pentru a se asigura că nu se întâmplă nimic grav cu deținutul. Făcuse numai câțiva pași spre ușa grea care sări brusc de la locul ei și-l lovi în piept cu furia unui camion aflat în mișcare. Prăbușit, simțise cum aerul din plămâni îl părăsește și leșină.

Își revenise în simțire năucit și speriat de urletele care se auzeau în jurul lui. Cineva călca rar și apăsat peste ușa sub care avea prins brațul și fiecare pas al individului îl făcea să simtă arsuri și usturimi în zeci de locuri. Își întoarse capul și prin valurile de sânge care îi scăldau ochii reuși să îi vadă pe ceilalți doi colegi de tură cum stau suspendați ca niște păpuși de cârpă, la jumătate de metru deasupra podelei. Pluteau inerți în direcții opuse apoi se repezeau cap în cap, ca niște berbeci, din nou și din nou. Îi trecuse prin minte că sunetul pe care îl făceau atunci când se întâlneau era asemănător cu cel scos de cojile de ouă fierte, atunci când le lovești pentru prima dată cu lingurița.

Urmări cu atenție nebunia care se desfășura la numai câțiva pași de el, fără să mai simtă niciun fel de durere, dar după a cincea ciocnire căzu din nou în întuneric. Mai urmară câteva treziri, scurte, din care nu își amintea marea lucru: stigăte, uși trântite și pași agitați în jurul lui. Era mulțumit de căldura întunecoasă a comei din următoarele zile.

 

Dan înainta cu repeziciune prin zăpada înaltă și asculta cu atenție orice zgomot nou. Acum, că scăpase, intenționa să-și păstreze libertate sub orice chip. Hotărâse să stea departe de drum, pentru a nu atrage atenția, iar decizia se dovedise a nu fi atât de proastă precum crezuse la început. Zăpada, în loc să-i împiedice înaintarea se dădea la o parte din calea lui ca mai apoi să revină și să îi ascundă urmele.

Călca apăsat precum gândurile care îi veneau și îi plecau din minte. Copilul lui îl aștepta la câțiva kilometri mai încolo și nimic altceva nu mai conta acum. Nici taică-su, nici gardienii și nici carnagiul din celulă nu mai aveau vreo putere asupra lui. Avea să o ia cu el și să o ducă undeva, departe, poate într-un sat de munte, unde vor sta ascunși până va crește mai mare.

Zgomotul făcut de elicopter îl scose din reverie, iar apoi îl scoase din sărite. Simți furia cum pocnește și se repede nestăvilită către aparatul zburător. Un fum negru se arătă în câteva clipe, chiar sub rotor și mașinăria începu să cadă lent, până dispăru în spatele unei coline.

Pilotul reușise însă să-i dea de urmă și să le transmită și celorlalți locul în care se afla. Urmăritorii își făceau apariția pe rând, însă de fiecare dată Dan îi împrăştia în toate direcțiile. După ce ieșise din pușcărie se hotărâse să nu-i mai chinuie înainte. Urletele paznicilor încă îi mai stăruiau în urechi și tare mult și-ar fi dorit ca ele să nu se afle acolo.

Doar unul dintre poliţişti avu ghinionul de a trage în el cu arma atunci când depășise neatent locul în care se ascundea. Gloanțele se opriseră în aer cu mult înainte de a-l atinge, dar de nervi îi smulse omului ambele brațe și-l lăsase să sângereze acolo în zăpadă, cu pistolul așezat lângă el.

 

Încă din primele clipe simți cum frigul din oase, adunat în ultimele zile, dispare pentru a face loc căldurii din casă. Prin întunericul care domnea peste tot, Dan încercă să își amintească locul în care se aflau piesele de mobilier. Nu avea sens să dărâme ceva și să sperie copilul care mai mult ca sigur dormea. Trecu de ușa de la intrare fără să scoată un zgomot, exact ca pe vremuri, fără să fie nevoit să o spargă, așa cum se temuse. Cheia era ascunsă acolo unde o lăsase și nimeni nu se deranjease să schimbe încuietorile.

Așteptă câteva clipe, până ochii i se obișnuiră cu lipsa luminii, apoi se îndreptă către camera fetiței. Abia făcu primii paşi când în urechi îi răsunară suspine venite dinspre camera de baie. Lăsă deoparte orice precauţie şi se repezi turbat în încăpere.

Femeia stătea în genunchi, cu fața întoarsă înspre perete și cu ambele mâini strânse la piept. Dan se opri în prag și privi năucit la mișcarea de du-te-vino pe care o făcea corpul subțire din fața lui. De fiecare dată când fruntea îi atingea peretele, din gâtul femeii pornea un suspin sfâșietor de lung.

După un timp mișcarea se opri, iar ea își îndreptă privirea spre Dan. În ochii goi nu i se citea nici teamă, nici mirare că îl vede acolo. Fără să își desprindă privirea din ochii lui se ridică și se întoarse încet către locul în care Dan stătea ca paralizat. La piept ținea strâns un prosop vechi și murdar din care picurau stropi de apă. Atunci când își întinse brațele către el, ca și când i-ar fi oferit un cadou, de sub țesătură se ivi o mânuță albă, lipsită de viață.

Dan își închise ochii și când îi deschise din nou stelele începură să pâlpâie disperate. Pământul se agita și se frământa plin de teamă, iar timpul îngheţă pentru totdeauna. Întreg Universul își începu lenta mistuire, cuprins de flăcări.

Puteţi citi criticile, cu privire la povestirile noastre din Gazeta SF, aduse de

Alexandru Ioan Despina aici: http://revistanautilus.ro/radar/radar-4/

şi de Mircea Coman aici: http://scifientland.wordpress.com/2012/02/01/fictiuni-de-la-nceput/

Apreciem interesul pe care l-au arătat faţă de scrierile noastre şi le mulţumim pentru critica adusă. Ne dorim în viitor o calitate mai mare a textelor noastre, astfel încât să vă putem încânta pe toţi, aşa cum considerăm că meritaţi.

Cu bucurie și mândrie vă anunț că astăzi au fost publicate două dintre lucrările noastre într-o respectabilă revistă on-line (cu redacția în Suceava). Pe cea scrisă de mine o puteți citi aici:

 

http://fanzin.clubsf.ro/2012/01/teroarea-din-ceata/

 

, iar pe cealaltă, scrisă de colegul Alin o puteți citi aici:

 

http://fanzin.clubsf.ro/2012/01/copiii-negurilor/ .

 

Vom continua colaborarea cu gazeta și sper să producem în curând material din ce în ce mai plăcut ochiului minții. Mulțumim tuturor celor care și-au făcut timp ca să ne citească înainte să publicăm și celor ce ne citesc acum, după publicare. Vă așteptăm cu păreri/opinii/etc.

„Constanze? Constanze, ma auzi?“ Zgomotul neclar din receptor și vuietul mașinilor care se retrăgeau în coloane lungi către centrul orașului îl făcură să țipe și mai tare.

„Ești acolo Constanze? Mă auzi?“

Într-un final vocea fostei soții se auzi tare și suficient de clar încât să o poată înțelege:

„Karl? Pe unde ești și ce e zgomotul ăla infernal care se aude?“

„Constanze, ascultă-mă cu atenție! Am aflat că sunt trecut pe listă, pe cea de astăzi, mai mult ca sigur. Trebuie să dispar urgent și să …“

„Liniștește-te Karl. Cum ai putea să știi că este adevărat? Cum ar putea să încapă așa ceva pe mâna ta? Poate ți-a făcut cineva o glumă tâmpită“.

„Eu n-am de gând să aflu dacă-i așa sau nu. O să stau ascuns până se mai liniștesc lucrurile, după care o să-l dau dracului de oraș așa cum trebuia să fac mai demult. Dacă vrei să ne luăm la revedere vino mâine de dimineață acolo unde ți-am arătat răsăritul meu de soare.“

„Karl să știi că…“ ,dar Karl lăsase deja receptorul să atârne și pornise cu pași grăbiți către locul în care urma să se ascundă în zilele ce aveau să vină.

Pe străzile goale pașii îi răsunau ritmic și sec. Ai fi putut să crezi că este imposibilă o asemenea pustietate în orașul care hotărâse că are mai mult cu cinci mii de guri de hrănit decât se estimase la începutul anului. Soluția pentru păstrarea neschimbată a rațiilor de mâncare a fost găsită ușor – poate prea ușor dacă te gândeai că presupunea alegerea prin tragere la sorți a unor oameni care își vor pierde viața spre binele orașului.

Desigur, puteau să-și păstreze și orașul și binele comun și să și le înfigă în fund. El, Karl von Wolfe avea să se care de acolo în cel mai scurt timp cu putință. Își va petrece o vreme stând „pe burtă“, după care va încerca să ajungă în sălbăticia în care orașele răsăreau chiar mai rar decât oazele în deșert. Viața era deosebit de grea acolo, departe de civilizație, dar măcar puteai să trăiești. Spera că în câțiva ani toată nebunia de după război avea să se termine și va putea să se întoarcă în oraș, dar până atunci fuga era singura soluție.

De când ziarele începuseră să publice fotografii cu cei sacrificați, pentru ca alții să-și poată umple regulamentar burțile, aproape nimeni nu se mai aventura afară din apartamente după lăsarea întunericului. Situația i se părea pe cât de convenabilă, pe atât de hilară. Idioții credeau că se pot ascunde în spatele ușilor pentru a scăpa de ce le era sortit.

Nimeni nu scăpa, asta era clar. Călăii erau selectați ca și viitoarele victime tot în urma unei loterii și mai mult ca sigur erau ajutați de autorități să își ducă până la capăt treaba. Așa apareau în paginile ziarelor, în fiecare zi, câte o sută de fotografii mititele ale „Celor care și-au pus ieri viețile pe altarul bunăstării de mâine“, cum le plăcea reporterilor să-i numească.

În drumul către ascunzătoare Karl se văzu nevoit de câteva ori să-și schimbe direcția de mers. Ultima dată i se păruse că aude voci răgușite înaintea sa și se ascunse pe o alee prost luminată până când liniștea deveni o certitudine. În continuare merse calm și până la urmă reuși să ajungă la destinație, fără mari probleme.

Muzeul în Aer Liber de la marginea orașului se întindea parcă la nesfârșit, scufundat în întuneric și nemișcare. Era un cartier mărginaș, lăsat în paragină, așa cum îl găsise sfârșitul războiului. Scopul era acela de a le servi drept exemplu viitoarelor generații, în speranța că cele întâmplate aici nu aveau să se mai repete. Zidurile clădirilor erau pe jumătate prăbușite și purtau semnele distinctive lăsate de sărutul furios al gloanțelor. Gropi adânci, pline acum cu apă, marcau locul în care, cu mulți ani în urmă, bombele transformaseră metalul mașinilor și carnea oamenilor într-un amalgam grotesc.

Fiecare loc îi amintea lui Karl de o scenă petrecută cu mult timp în urmă, atunci când nu era decât un copil. Putea să meargă fără grijă prin întuneric căci, în fond, nimic nu se schimbase de atunci.

La doar câteva sute de metri de el se găsea locul în care spera să își găsească salvarea. Rar se mai găsea cineva care să colinde pe aici, cu atât mai puțin să coboare în stația de metrou abandonată. Acoperit cu plăci groase de beton, adăpostul îl scăpase în anii copilăriei de ororile care se petreceau deasupra pământului. Avea să îi folosească la fel de bine și acum în fața unei morți programate, la fel de hidoasă ca măcelul general din timpul războiului.

Imaginea unui răsărit de soare, deasupra unei insulițe plină de palmieri era primul lucru din viață pe care și-l putea aminti. Un întreg perete al stației purta mesajul publicitar care îi îndemna pe locuitorii unei alte lumi să-și petreacă vacanțele în tihnă, cât mai departe de oraș. Pentru Karl avea, în schimb, o altă semnificație decât invitația la irosirea timpul liber. Anunțul era singura pată de culoare din acei ani colorați într-un gri murdar și parcă de fiecare dată când revedea roșul, verdele și galbenul afișului se simțea fericit.

Poate din acest motiv a și adus-o pe Constantze aici, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani. Și-a dorit ca și ea să poată simți aceeași bucurie sau poate chiar să devină parte din bucuria lui. Când a început să plângă, zguduită de cine știe ce amintire a cerut-o pe loc de soție. I se părea nedrept ca locul fericirii sale să fie locul deznădejdii ei. Cu toate astea ea nu a mai vrut niciodată sa calce pe acolo, iar escapadele lui au devenit din ce în ce mai rare până au încetat cu totul.

Gura metroului îl aștepta neschimbată, o gaură neagră în măruntaiele pământului, primitoare ca o gazdă binevoitoare față de cei refugiați din lumea de deasupra. Karl trecu de ușa adăpostului, căzută într-o parte, plină de rugină și de praf. Înaintă prin întuneric către peron, unde răsăritul de soare îl aștepta vesel, ca întotdeauna.

Prea târziu deveni conștient de umbra micuță care i se strecura pe urme, la numai câțiva metri în spate. Strigătul de surpriză îl părăsi sub forma unui gâlgâit atunci când micul proiectil i se înfipse în partea de jos a gâtului. Căzu neputincios pe spate și fuioare subțiri de sânge i se scurseră pe bărbie, când încercă să vorbească. Fascicolul unei lanterne îl orbi, dar nu avea ne voie de ochi pentru a auzi cuvintele care nu puteau fi decât ale ei:

„Karl, îmi pare rău iubitule“. Nu îi mai spusese „iubitule“ de ani de zile. Încercă să se ridice, dar picioarele îl părăsiseră lăsându-i doar posibilitatea de a se zvârcoli violent .

„Nu, nu încerca să te ridici. Ți-am zis să stai! De ce nu vrei să înțelegi?“, strigă iritată Constanze. „Ai impresia că nu-mi e de ajuns ce am făcut? De ce vrei să complici situația? Să știi că nu am avut de ales. Am fost pe listă la fel ca și tine și crede-mă că aș fi preferat să nu fiu“, continuă ea, ceva mai blând, drept răspus la bolboroseala lui, din ce în ce mai stinsă.

„Le voi spune copiilor cât de curajos ai fost și cât de liniștit ai primit să te sacrifici pentru ei, pentru noi, pentru toți ceilalți. Vei fi din nou eroul lor, crede-mă pe cuvânt“. Karl vru să o înjure, dar aerul nu mai reuși să treacă prin perdeaua de sânge. Constanze se apropie de el când își dădu seama că se sufocă și îi întoarse blând capul într-o parte. Lăsă lanterna lângă el, cu raza îndreptată către anunțul publicitar și se îndepărtă cu pași grăbiți în întuneric.

„Schimbă nebunia orașului cu un răsărit de soare în Paradis. Prețul este extraordinar“, citi Karl pe perete, înainte ca ochii să i se închidă pentru totdeauna.

Din cauza unor întamplări stranii, site-ul nostru a picat ieri noapte și a refuzat să se mai ridice. A trebuit să îl declarăm decedat și să facem unul nou. Asta înseamnă că o vreme va arăta așa cum arată acum. În continuare vom publica aici cele mai proaspete știri legate de noi și de ceea ce scriem, așa că insistăm să reveniți, în ciuda vernilului de pe fundal.